Înv. Coroi Maria

Un rol deosebit în acțiunea de reparare a școlii și asigurarea de fonduri l-a avut învățătoarea Coroi Maria.

    Prezint în continuare mărturiile învățătoarei Coroi Maria astfel:

    "Anul şcolar 1986-1987 se anunța furtunos pentru mine, atât din punct de vedere moral cât și profesional. Eram abătută. Aveam o familie: doi copii minunați dar mici (doi ani și jumătate - băiețelul și un an și cinci luni - fetița) și un soț iubitor și înțelegător. Pot spune că eram realizată din punct de vedere familial.

    Eram titulară în învățământ dar fără post. După o vară fierbinte (atât la propriu cât și la figurat) am fost repartizată la școala cu clasele I-VIII Bentu.

    Cum am primit repartiția am porint spre locul care îmi va deveni a doua casă, a doua familie.

    Prima impresie n-a fost prea plăcută. O distanță de aproximativ 2 km pe care trebuia să o parcurg zilic dus-întors de la haltă la școală și invers. Clădirea școlii nu m-impresionat. Era ceva obișnuit. Clădirea avea două corpuri. Un corp era cel în care urma să învăț și  arăta binișor, iar celălalt ceva mai rău. Corpul din spatele școlii aștepta să se prăbușească . Acolo fusese o sală de clasă , sală de sport și magazia. Această clădire, în timp s-a degradat și  nu a mai putut fi folosită. Nu am înțeles nici atunci (perioada de până la 1989), nici pe urmă (perioada de după 1989) și nici acum de ce s-a lăsat în paragină această cladire! Dacă aș fi avut puterea de decizie și cea financiară, nu aș fi acceptat o asemenea pierdere, cu atât mai mult cu cât școala nu a avut și nu are o sală de sport. În acea perioadă (1986-1987) școala funcționa cu opt clase, clase simultane și la I-IV dar și la V-VIII. Singurele obiecte care nu se făceau simultan erau limba română si matematica. Erau cinci cadre didactice titulare va școala din Bentu (doi învățători și trei profesori). Necesarul de cadre era completat cu cadre care veneau de la școala de coordonare adică de la Gălbinași.

    În școală învățau aproximativ 60 de elevi, peste 20 de elevi la clasele I-IV și restul la clasele V-VIII. Dotarea cu material didactic lăsa de dorit. Materialele erau insuficiente și acestea deteriorate (pentru clasele I-IV inexistente).

    După trei ani de la sosirea mea la Bentu, adică în 1989, clasele V-VIII se mută la Gălbinași. La Bentu rămân doar patru clase și două cadre didactice (eu Coroi Maria și Efrim Alexandru).

    Referitor la clădirea școlii e o poveste tristă Se mai acorda puțină atenție părții de clădire în care se desfășurau cursurile. Celeilalte părți însă, nimic. Când se făcea curățenie, ori făceam singuri (cadrele), ori ne aduceam ajutoare familia (ex. soțul meu a spălat podeaua clasei de foarte multe ori). Pe zi ce trecea, corpul de clădire al școlii care nu se mai folosea se degrada. Acest proces a continuat până ce respectiva clădire a ajuns o ruină . Dar iată că a venit ș i revoluția în anul 1989. După 1990 am rămas în continuare în Bentu. Domnul învățător Efrim Alexandru s-a pensionat. În locul dânsului a venit domnul Andrei Emil și apoi s-au pensionat rând pe rând mai mulți învățători. Clădirea școlii necesita de urgență reparații capitale. De la ceea ce era necesar la ceea ce se putea face era drum lung.

    Între timp, în satul Bentu a venit un grup de fracezi care doreau să se înfrățească cu  satul. Pe atunci nu m-am gândit nici-o clipa că francezii puteau fi colacul de salvare pentru școala în care învățam. Între timp am devenit și "marea directoare" a școlii. A fost și este o muncă onorifică. Ala au considerat unii și alșa a rămas.

    Legătura cu francezii s-a cimentat. La următoarea vizită m-am întâlnit și eu cu ei și au dorit să ne ajute. Ajutorul lor pentru școală constă în materiale didactice și auxiliare. Tot la acea întâlnire (anul 1992) partea franceză, doritoare să ne ajute, a acceptat propunerea de a ne renova școala. Propunerea suna cam așa: ei veneau cu fondurile pentru materiale, iar noi (cu ajutorul forurilor superioare) cu cele pentru manoperă. După plecarea francezilor am lansat ideea. Am făcut un memoriu la I.S.J.Bz., memoriu care a ajuns și la M.E.I. (actualul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului).

    Un reprezentant de la I.S.J.Bz. a venit la fața locului, a analizat situația și a constatat că cele semnalate în memoriu se adeveresc. Școala trebuia reparată. Din anumite motive nu s-a acceptat colaborarea cu francezii pentru refacerea școlii.

    După vizita reprezentantului I.S.J.Bz. timpul trecea fără să primim vești favorabile. Trecea în defavoarea noastră dar și .... în favoarea noastră. O să vedeți de ce!

     Între timp simțeam nevoia să fiu utilă. Doream să fac mai multe pentru elevi, pentru satul acela pierdut în Bărăgan. Știam că toți doreau o schimbare și meritam să încerc. așa că am început atacul. Mai înâi la nivel local (școala de coordonare - primărie). Am solicitat să se facă unele reparații la clădirea școlii în care se învăța. Reparațiile urmau să se facă în regim de urgență deoarece plafonul sălilor de clasă era gata să se prăbușească. Viața celor mici era în pericol. Acest lucru îl subliniam în cererile scrise făcute la primărie. "Sunteí direct răspunzători pentru viața elevilor în caz de accident". Toate acestea i-au determinat pe cei care luau deciziile administrative să aloce fonduri pentru reparații la Școala cu clasele I-IV - Bentu.

    Reparațiile s-au făcut. La mici insistențe s-a făcut mai mult decât se planificase dar nu atât cât era necesar. Eram fericită că s-a făcut ceva și speram la mai mult. Insistam acolo unde era cazul, mergeam cu "miloaga" pe ici, pe colo, aruncam cu săgeți pentru a obține pentru școală ceea ce doream. Așa am fost atunci, așa sunt și acum.

    Cu astfel de atitudini unii mă considerau o luptătoare, alții lipsită de bun simț. Unii mi-au devenit prieteni, alții dismani. Stau acum și mă întreb: de ce atâta luptă? Puteam să stau liniștită și ... poate era mai bine.

    Nu și nu. Mie mi-a plăcut să mă arunc în vâltoare și să fac bine (așa cred eu).

    Este nemaipomenit să simți atmosfera creeată de satisfacții, de împliniri. În unele situații aveai și reversul satisfacției.

    Dar .... să continuăm!

    Vă aduceți aminte că vă spuneam că, după memoriul făcut, timpul trecea în defavoarea și în favoarea școlii? Așa a fost!

    Nu am primit aprobarea pentru repararea școlii cu ajutorul prietenilor din Franța (între timp legătura cu ei se legalizase oficial) dar ... s-a înâmplat o minune. În acel timp M.E.I. (M.E.C.T.) a cerut de la I.S.J.Bz. o situație cu școlile ale căror clădiri arătau jalnic și necesitau reparații capitale. Cum memoriul depus de mine cu situația clădirii școlii exista la I.S.J.Bz. și M.E.I., Școala cu cls. I-IV Bentu a fost trecută pe lista școlilor care urmau să fie reabilitate prin fondurile venite de la Banca Mondială.

    La această veste bucuria mea a fost imensă (parcă eu personal primeam împrumutul). S-au mai bucurat și mulți, mulți alții. De la vestea primită la fapte au mai trecut mulți ani (aproximativ cinci, șase ani). Între timp legătura cu prietnii din Franța a devenit trainică. Ei au adusmateriale pentru școală: un calulator, fonduri pentru cuplare la internet, instalație și apart telefonic, cărți pentru o mini-bibliotecă, aparat video, aparat TV, biciclete, planșe didactice, mobilier, jucării, materiale pentru curățenie (var, vopsea), linoleum, traverse persane și multe altele. Tot cu ei am avut noroc.

     Dacă nu ar fi fost ei, eu nu aș fi depus memoriul care a făcut ca școala să primească un ajutor nesperat de la Banca Mondială. Cu francezii s-au făcut și câteva schimburi de experiență, să le zicem așa, la nivelul la care ne-a permis distanța.

    Elevii noștri au realizat desene la orele de educație plastică, obiecte la orele de abilități practice și am imprimat pe casete audio cântece (mai ales colinde). Toate acestea au fost trimise la școala din Theix - Franța, școala cu care suntem înfrățiți.

    Când nici nu mă gândeam, mai precis în preajma anului 1999, ajutorul financiar de la Banca Mondială pentru reconstrucția și consolidarea școlilor putea fi folosit în acest scop.

    Totul a continuat cu pași mărunți: înâlniri cu reprezentanții locali, cu cei ai județului, cu cei de la Banca Mobdială. Trebuie să rtecunosc că un procent de 10% din suma folosită pentru refacerea școlii venea de pe plan local. Trebuie să mărturisec că în acea perioada unii (pe care -i știu dar nu-i numesc) au luat legătura cu oficialitățile județene încercând să îndrepte fondsurile de la Banca Mondială spre o altă școală din comună. Nu au reușit. Păcat pentru acea atitudine a lor deoarece au privit școala din Bentu ca pe o cenușăreasă. Dar la Bentu s-a adeverit zicala: "la barza chioară îi face Dumnezeu cuib". Și totuși pe acei "oameni de bine" nu-i acuz. Poate pentru ei așa era mai bine. Pentru localnicii satului Bentu, bine era ca fondurile de la Banca Mondială să fie folosite pentru școala din localitate. Și așa a fost.

    După multe discuții, după ce a fost făcută licitația, după ce s-au făcut și aprobat proiecte, visul mult dorit (refacerea școlii) devenea realitate.

    Au început lucrările. În acest timp cursurile s-au desfășurat în fosta clădire a C.A.P.-ului. Ne-am chinuit cu toții. A meritat. 

   După aproximativ un an aveam o școală nouă, cu patru săli de clasă, cu cancelarie, toalete moderne, apă curentă. Mobilierul a fost schimbat cu unul modern și eficient.

    Au urmat și alte lucruri plăcute și necesare: dotarea școlii cu încă un calculator și cu unele materiale didactice strict necesare (relansarea învățământului rural).

   Școala a prosperat nu numai ca aspect ci și ca număr de elevi. De la clasele simultane, adică de la două posturi de învățător s-a ajuns la patru posturi de învățător, dispărând învățământul simultan. De la un număr de aproximativ 60 de elevi în clasele I-VIII din anii anteriori s-a ajuns la 50-60 de elevi în clasele I-IV în acești ani.

    Acum școala arată altfel decât atunci când am văzut-o prima oară. Acest lucru a fost posibil prin munca multor, multor oameni. Sunt mândră și mulțumită că am făcut și eu ceva pebtru școala aceasta care a fost și sper să mai fie pentru mult timp familia și casa mea.

    Mă simt obligată să menționez că pe lângă munca și timpul alocat pentru refacerea școlii nu am uitat nici-o clipă faptul că sunt învățătoare. Am educat și instruit serii de elevi cu care mă mândresc.

    Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a condus pașii la Bentu, mulțumesc că m-a ajutat să obțin aceste rezultate atât pentru mine cât și pentru cei din jurul meu, mulțumesc colegilor care mi-au fost alături, mulțumesc localnicilor care m-au ajutat, mulțumesc tuturor și mai ales familiei care m-a înțeles și sprijinit.

    Te rog, Doamne, să-mi dai putere să merg mai departe pentru a educa și instrui ș i alte generații."