ISTORIA SATULUI
Satul Bentu, este un sat de câmpie din gura Bărăganului. Denumirea de Bărăgan provine de la cuvântul "Buracan" - câmp pustiu bătut de vijelie, pronunțat de turcii speriați de crivățul iernii, de zăpezile spulberate de-a lungul și de-a latul unei întinderi pustii.
Istoria satului Bentu nu se pierde în negura vremurilor. El are o vechime relativ recentă, aproximativ două secole, ceea ce înseamnă maximum, cinci - șase generații.
Prima atestare documentară o găsim la biblioteca Episcopiei, înt-una din cărțile ce poartă denumirea de "Glasul bisericii". Astfel că se menționează numele de "sătucul Bentu" la anul 1812. Au fost necesari 20 de ani ca să se contureze această mică așezare. La formarea satului Bentu au stat doi factori:
-
Transhumanța (coborârea turmelor de oi din Ardeal spre Delata Dunării).
-
Boierul Săndulache Musceleanu și fiica lui, Ana, căsătorită cu Iancu Samurcaș.
Moșia pe care s-a asezat satul se numea Tăbărasca, cumparată de Medelnicerul Săndulache Musceleanu la 1816 luna iulie. Lângă această moșie se afla și moșia Dudești pe care o cumpară Medelnicerul Săndulache și pe viitor moșia poartă numele de Bentu-Dudeasca.
Cum se realiza această trashumanță?
Toamna, când plecau cocorii spre apus, ciobanii ardeleni plecau spre răsărit cu turme mari de oi. Ei treceau munții către Câmpia Română și Insula Mare a Brăilei. Pe vremea aceea, marea Câmpie Română nu era cultivată în totalitate din lipsă de forță de muncă și animale. Așa încât parcele foarte mari de teren rămâneau nelucrate. Pe ele creștea iarbă din belșug, înaltă și de calitate. Trecerea munților avea loc pe la Sita Buzăului, Întorsura Buzăului, Nehoiu, Cislău pentru a ajunge în zona Buzăului se coborau către Câmpia Rm. Sărat.
Acolo unde găseau o rezervă mai mare de iarbă se opreau. Acest obicei a continuat după anul 1800 în tot secolul XIX şi chiar în secolul XX. Pe la anul 1960 treceau multe turme de oi către câmpie și la Dunăre.
La Dunăre aveau un loc ideal de păşunat și anume în Insula Mare a Brăilei. Această insulă se află amplasată între Dunăre și brațul Borcea și deține o suprafață de cca 30 mii ha.. Era bogată în iarbă, stuf, papură și pădure de foiase. După anul 1950 această mare întindere de teren a fost asanată și redată agriculturii.
În jurul anului 1800 mai mulți ciobani din Voevodeni, localitate așezată la poalele munțolor Făgăraș, au plecat în transhumață spre Câmpia Română și spre Insula Mare a Brăilei. Au coborât pe Valea Buzăului și la 14 km de mers față de orașul Buzău pe un drum de țară, adică spre comuna Săgeata de astăzi, au dat de o întindere mare, bogată în iarbă pentru pășunat. Acesta este izlazul actual al satului Bentu. Aveau condiții optime de așezt pe aceste meleaguri. Pădurea actuală, pe vremea aceea era unită pe malul Buzăului cu pădurea de la Cotul Băcanului. Toate bălțile sau albiile care înconjoară satul astăzi erau pline de mult stuf. Iarba de pe izlazul actual, pe vremea aceea era înaltă cât un lan de grâu în faza verde. Deci acei ciobani au observat că sunt condiții optime de iernat. S-au apucat de treabă, au construit colibe sănătoase la o distanșa de 100 m de râul Buzău. Râul Buzău constituia o condiție optimă pentru asigurarea apei pentru oi. Pentru construirea colibelor și saivanelor aveau materiale din belșug. Material lemnos de la pădure, nuiele de cătină pentru îngrădit pereții, pământ galben necesar la la pămânstirea pereților și mult stuf pentru acoperit colibele precum și pentru adăpost la oi (saivane).
În anii următori majoritatea si-au refăcut locuințele dându-le aspect de mici căsuțe modeste.
Încet, încet s-a conturat o mică așezare de ciobani ardeleni pe malul Buzăului. În anii următori unii dintre ei se întorceau la locuințele din Ardeal și aduceau și pe ceilalți membrii ai familiei și bruma de lucruri ce o mai aveau. Acea mică așezare de pe malul Buzăului se regăsește în documente în Arhivele Statului din jud. Buzău sub denumirea de "Sătuc".
Însă un lucru n-au putut prevedea acei ciobani. Râul Buzău. La un număr de ani, în special primăvara, inundă. Pe vremea aceea malurile râului Buzău nu erau regularizate ca astăzi și inunda destul de des. Satul Bentu nu a fost inundat niciodată deoarece este amplasat pe o platformă ce reprezintă un intrând al câmpiei în iazul comunal. Această platformă, adică vatra actuală a satului este mai înalta față de iazul comunal cu unu, doi metri. Vatra satului deține o suprafață de 47 ha. teren intravilan. Această suprafață de teren era proprietatea marelui boier, medelnicerul Săndulache Musceleanu. El a dat oamenilor teren pentru construirea de case având în vedere faptul că unii oameni lucrau pe moșia lui.
Acesta constituie al doilea factor ce a contribuit la nașterea satului Bentu. Se poate aprecia că cei din familia de boieri Musceleanu au fost părinții satului Bentu datorită contribuției pe care au avut-o la formarea lui.
Medelnicerul Săndulache Musceleanu a trăit între anii 1768-1835 și a fost un mare boier ca stăpânea câmpia actuală a satului Bentu inclusiv vatra satului de 47 ha. Că era proprietarul vetrei satului o dovedește și faptul că s-au păstrat până după anul 1900 trei mari construcții - o magazie de cereale și două pătule de porumb care așa cum precizează doamna învățătoare Maria Ioniță, de 94 de ani, se aflau pe locul unde este astăzi locuința lui Nelu Bran, Nicolaie Niță și Croitoru.
Casa și armanul boierului Musceleanu erau amplaste pe terenul locurilor de casă în dreapta și stâmga drumului care duce spre haltă. Doamna învățătoare Maria Ioniță își amintește o casă mare văruită în alb, în spatele ei fiind căsuțele modeste ale servitorilor. Saivanele pentru oi erau așezate lângă pădure. Într-o iarnă geroasă, o ceată de lupi înfometați au dat iama prin saivane și au omorât un număr mare de oi. Atunci boierul a mutat saivanele mai aproape de sat, în partea de sud a conacului pe un teren ceva mai înalt, însă lupii din nou au atacat saivanele și au omorât chiar și ciobanul care le îngrijea. Boierul Musceleanu a ridicat în acest loc o cruce pentru pomenirea celui decedat. Crucea era așezată pe o movilă, în dreptul lui Nicolae Coleaşă. Pe măsură ce satul a început să se dezvolte, lumea dizloca pământul galben din acest loc folosind-ul pentru construcții. Încet, încet movila a dispărut și odată cu ea a dispărut și crucea.
Boierul Musceleanu umplea vara magazia cu zeci de vagoane de grâu și orz, iar toamna cele două pătule cu știuleți de porumb. Iarna, după sărbători, se prezentau marii negustori de cereale de la Brăila, se înțelegeau cu boierul, încheiau acte, dădeau avans iar primăvara acesta le expedia cerealele. Expedierea cerealelor se făcea în căruțe însoțite de călăreți înarmați pentru a-i apăra de haiduci și răufăcători.
Pe vremea aceea nu exista cale ferată astfel că se forma un convoi de căruțe aproximativ zece care arau trase de boi și cai din herghelia boierului. Acestea trebuiau să fie păzite de oameni înarmați deoarece în calea lor se aflau resturi de păduri unde se ascundeau haiducii care de multe ori atacau poștalioanele cât și pe boieri.
La Brăila, pe malul Dunării, negustorii aveau depozite mari din zid unde primeau marfa, pe care o expediau cu vaporul până în inima Europei. Astfel că România era numită pe drept cuvânt "grânarul Europei".
În ceea ce privește ciobanii de pe malul râului Buzău, după ce au fost inundați de mai multe ori a trebuit să găsească un nou loc de așezare care să-i ferească de apă. S-au orientat cu toții spre platforma unde este astăzi așezat satul Bentu. S-au înțeles cu boierul Musceleanu să le vândă o parte din teren din cei 47 ha. cât are vatra satului. Pe de altă parte boierul, om cu judecată, a dat o parte din teren celor ce munceau pe pământul lui pentru a-și face și ei locuință. În acest fel își asigura forța de muncă necesară pentru a-i lucra moșia. Pentru început, numărul famiilor era redus, de aceea a revenit fiecărei familii o suprafață mai mare de teren care ulterior a fost împărțită cu rudele descendente din aceste familii. Se observă acest lucru din faptul că pe fiecare uliță sunt case ai căror locuitori poartă același nume. Concluzia este că atât ciobanii veniți din Ardeal sau din alte părți ale țării, cât și boierul Săndulache Musceleanu au fost cei care au contribuit la nașterea satului Bentu. Alături de ciobanii ardeleni pot fi menționați cei ce au coborât din munții Buzăului fiind cunoscuși cei din familia Nicolae Mihalcea și Ion Neacșu care în viața lor au fost ciobanii satului Bentu.
Cu stabilirea ciobanilor pe meleaguriel satului nostru, transhumanţa nu s-a încheiat, ea a continuat și în secolul XIX și după anul 1900 până prin anul 1960 când treceau ciobanii cu oile din ce în ce mai rar.
Gelu Miose, in cartea : "Bentu, stăveche vatră de așezare și locuire țărănească" povestește: "Trecerea lor mă amuza. Eram mic, dar îmi plăcea să privesc cum se apropia de sat o turmă mare de oi. În mijlocul ei mergeau câte 2-3 măgăruși ce duceau în spate multe bagaje. În fața turmei mergea baciul însoțit de unu, doi câini. Turma era mânată din spate de alți însoțitori ai ciobanului. În urma turmei veneau două, trei care pline cu bagaje căt și cu câte una sau două oi rănite pe timpul drumului. În dreapta și stânga turmei mai erau și alți câini care ajutau la dirijarea turmei.
Noi, copii, eram tare curioși și bucuroși când vedeam asemenea minune. Priveam de departe turma cum se apropia și o conduceam cu privirea până se depărta. Ne amuza faptul că la gâtul câinilor erau agățate niște sfori cu bețe la capete care se opreau la nivelul picioarelor, probabil pentru a-i determina să meargă în ritmul oilor. Au trecut anii și odată cu ei a trecut și copilăria mea și am observat ca turmele de oi treceau din ce în ce mai rar. Numai cârdurile de cocori treceau pe deasupra satului nestingherite. Se duceau spre ținuturile calde".
Există o explicație pentru care nu mai treceau ciobanii cu oile lor și anume: în perioada secolelor XVIII și XIX transhumanța era în floare deoarece Ardealul în acea perioadă era sub ocupația imperiului austro-ungar. Pășunile cele mai bogate erau date în stăpânirea grofilor unguri care le creau probleme ciobanilor ardeleni, le cereau taxe mari, iar vara nu le dădeau voie să adune fân pentru sezonul de iarnă, așa îcât ciobanii au început să migreze spre Câmpia Română. O altă cauză care a dus la rărirea trecerii turmelor de oi este că după anul 1960 C.A.P.-urile au început să cultive până la marginea șoselelor.
Turmele de oi trecând peste lanurile de grâu făceau stricăciuni mari din care cauză primăria și organele de miliție aplicau amenzi foarte mari ori confiscau oile ciobanilor.
Concluzia clară este că fenomenul de transhumanță a jucat un rol deosebit în formarea satelor de câmpie.
Starea socială a locuitorilor de la început și până acum se prezintă astfel:
În Bentu locuitorii satului, în virtutea obiceiului pământului, puteau folosi pământ pentru arat, semănat, cosit, păşunat în mod nelimitat, cât le trebuia, cu singura obligaţie de a da proprietarului moşiei a zecea parte din orice fel de produs agricol şi gospodăresc.
Această folosinţă, unii stăpânitori de moşie au căutat să o limiteze, dând mai puţin loc, dar domnitorii fanarioţi ca Mihai Şutu, în a doua domnie (1791 - 1793) şi Alexandru Moruzii, tot în a doua domnie (1799 - 1801) dau hrisoave ca sătenii să nu fie opriţi pentru trebuinţa hranei lor.
În urma războielor de la începutul veacului al XIX-lea, stăpânitorii de moşii, au luptat să înfrângă acest drept şi să-i supună pe săteni la zile de clacă în folosul lor personal.
Până la 1831, boierii nu izbutise de a impune pe clăcaşi la 12 zile muncă, peste tot cuprinsul Ţării româneşti.
Regulamentul Organic stabileşte suprafaţa de pământ pentruo familie, nu după nevoile ei, ci după inventarul viu al clăcaşului, deci o asuprire a locuitorului şi o exploatare a săteanului în folosol celor ce stăpânesc pământul, deoarece şi cel ce avea inventar, ca şi cel ce nu avea, pentru nevoile gospodăriei, trebuia să ajunga la învoieli libere şi apăsătoare.
Între anii 1831 şi 1848, lupta dintre săteni şi stăpânitorii de moşie se ascute, se nasc nemulţumiri mari şi chiar revolte, care se sfârşesc în folosul celor puternici.
Starea aceasta rea, apăsătoare şi nemulțumitoare se sfârşeşte cu reforma agrară din 1864 a domnitorului Al. I. Cuza şi a sfetnicului său Mihail Kogălniceanu, când se dă pământ sătenilor după categorii. Proclamaţia domnească anunţa pe ţărani: "claca e desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietarii liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre" la 14/26 august 1864 (publicată în Monitorul Oficial nr. 181, sâmbătă 15/27 august 1864).
La 1864 locuitorii satului sunt împroprietăriţi după categorii: cei cu 4 boi cu 11 pogoane; cel cu 2 boi cu 7 pogoane şi 19 prăjini; cei cu braţele cu 4 pogoane şi 15 prăjini şi cinci cu locuri de casă, cu 498 stanjeni, în total 76 locuitori şi clerul cu 17 pogoane.
Dezvoltânduse agricultura (cu maşini de treier, pluguri de fier), făcându-se şi export de cereale, pământ nu era de ajuns: unii săteni au primit loturi la 1881 pe moşia satului Tăbăraşti (fostă a Mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti). Cei ce au primit loturile s-au numit "Însurăţei". Veteranii din războiul de independenţă 1877 - 1878, au fost împroprietăriţi în moşia Vîrtoapele a Mănăstirii Banu.
La răscoala din 1907, satul Bentu a primit islaz pentru păşunatul vitelor o suprafaţă de 117 ha, din moşia Bentu - Dudeasca, ce era stăpânită de Eforia Spitalelor Civile după testamentul din 4 martie 1877 făcut de Ana S. Musceleanu, acestei institutii, neavând moştenitori.
După războiul mondial 1916 - 1918, moşia Bentu-Dudeasca, la 1923, s-a parcelat toată - nefiind moşie individuală - în folosul sătenilor din Bentu şi împrejurimi. Celor din Bentu li s-a dat, pe lângă loturi şi locuri de casă. Formându-se şi o cooperativă agricolă, au format la capul moşiei Bentu, locul numit Coscoave la Tufele Lupaşcu, islaz scos de la expropriere de la Eforia Spitalelor Civile.
La început, locuințele erau foarte modeste. O locuință se compunea dint-ro singura cameră mai mare și o intrare.. Pentru cele trebuitoare pădurea le stătea la dispoziție. Îngopau stâlpi groși la colțuri, după care își aliniau alții mai subțiri. Împleteau stâlpi cu nuiele de cătină și salcie de la pădure, apoi pămânsteau pereții cu pământ galben amestecat cu paie. Această modestă construcție era acoperită cu stuf care creștea din belșug în bălțile din apropierea satului. În camera cea mare se improvizau unul sau două paturi, astfel încât să aiba loc toți membrii familiei. La început, casele erau ridicate mai în interiorul curții, în grădini. Satul se dezvoltă odată cu creșterea numărului de locitori. Cei care primiseră pământ de la medelnicerul Săndulache Musceleanu erau datori conform înțelegerii semnate de ei, prin punerea degetului, căci nu știau carte, să lucreze un număr de zile pe moșia boierului. Anii treceau, boierul înaintase în vârstă și a murit. Moșia lui a fost preluată de Ana Musceleanu, fiica boierului, căreia sătenii îi spuneau "boieroaica". Era însă o boieroaică cu suflet mare, deoarece odată cu administrarea moșiei a preluat și problemele satului și a făcut mult bine oamenilor.
Încet, încet, în sat a apărut o nouă arhitectură a caselor care s-a numit case bătrânești. Acest tip de locuință a dăinuit până după anul 1850. Casele aveau o trăsătură comună: "prispa" era așezată pe latul casei, iar casa era cu fața la răsărit. Noul tip de casă a început să se răspândească, iar cele vechi deveneau grajduri sau aveau alte destinații. Prispa juca un rol deosebit. Aici se aduna întreaga familie, se luau hotărâri importante, uneori se servea masa, iar în nopțile de vară era locul preferat pentru dormit.
Noile case erau amplasate în grădina cea mare și se ajungea la ea pe o cărare marcată de flori și pomi fructiferi.
După anul 1900 a fost introdusă o nouă arhitectura, multe din locuințe păstrânduse și astăzi. Erau construite din zid, iar pentru rezistența lor se turna o fundaţie și o centură din beton. Prispa s-a redus la intrarea principală având trepte pentru a urca în casă, iar pe lateral fiind prevăzută cu stâlpi rotunzi și arcade drepte sau semirotunde. Sunt şi unele case care au prispe cu stâlpi de zid pe lățimea casei.
Aceste case au fost construite mai aproape de uliță și la construcție se folosea cărămidă având materia primă la îndemâna (pământ din gropile cu pământ galben dinspre râul Buzău și paie pentru ars cărămida). Numărul caselor construite în acest mod a crescut îndeosebi după primul război mondial și după 1940. Pentru a asigura accesul mai ușor în sat, oamenii au săpat șanțuri și au înălțat drumul prin adăugarea de pietriș de la râul Buzău. Fiecare familie avea datoria din ordinul primăriei să care pietriș de la râu, sa-l așeze sub formă de grămezi în dreptul curții fiecăruia iar apoi să-l împrăștie pe drum pentru înălțarea și întărirea acestuia. În ce privește noul tip de case, aveau formă pătrată și erau prevăzute cu două intrări - față și spate. Între camere era un coridor din care se intra în camerele frumos gătite. Pe pereți erau carpete, ștergare și multe fotografii de familie care se așezau la oglinda cea mare. Pe jos erau așezate preșuri țesute la război. În cel puțin două camere nu se locuia, ci erau păstrate pentru diverse evenimente de familie cât și pentru primirea preotului cu botezul. Cu timpul aceste camere au început să fie mobilate cu mobilă simplă, iar una dintre camere se numea casa mare. În spate se aflau camerele de locuit, iar din coridor se construia o vatră de unde se introduceau paiele sau cocenii cu care erau încălzite sobele oarbe. La cîmpie sursa de căldură era formată din paie, coceni și mai puțin lemne.
Într-un singur secol, satul a făcut progrese mari. Sătenii au devenit din ce în ce mai gospodari și pricepuți. Gospodăriile erau pline de animale și păsări. După împroprietărirea ce a avut loc în urma primului război mondial a crescut baza materială și izvorul de venituri al țăranilor. La începutul secolului XX, așa după cum își amintește doamna învățătoare Maria Ioniță, satul era format din ulița școlii, o uliță paralelă cu aceasta și câteva case răslețe pe niște uliţe mai mici. Casele erau foarte rare, astfel că pe ulița școlii, la intrarea în sat, era casa lui moș Radu Sava, unde locuiește astăzi Mita şi Mihai.
Următoarea casă era la mare distanță și era a lui Lixandru Stancu. Vecin cu el era Moș Gheorghe Cazan, tatăl lui moș Vasile, urma casa dadei Rița, a familiei Moise Ungureanu și a familiei Zoican. Pe partea dreaptă prima casă era a lui moș Dumitru Bogdan, apoi casa lui moș Mihai Turcul, casa lui moș Jipa, casa lui moș Sava. Restul terenului până la școală era liber atât pe parte adreaptă căt și pe stânga.
Pârcălabul satului era moș Gheorghe Căzănescu.